Foarte puţină lume auzise de Depeche Mode înainte de Revoluţie, însă impactul pe care l-a avut trupa asupra tinerilor care la începutul anilor 90 păşeau pe uşa liceului a fost unul extraordinar. "Poate nicio trupă nu s-a bucurat vreodată de atâta pasiune în rândul tinerilor. Depeche Mode era un stil de viaţă, felul în care noi ne identificam cu muzica lor depăşea cu mult graniţa unei pasiuni pentru o formaţie sau un gen muzical", ne spune Mihai.
Tinerii începuseră să se bucure de libertate. Revistele occidentale erau la mare căutare printre aceştia, iar Depeche Mode năştea în România post-comunistă o adevărată industrie. "Făceam tot posibilul să avem cele mai recente casete ale trupei, copiam hainele cu care Dave apărea în concert, făceam schimb de casete şi reviste cu alţi depeşari", ne spune Dan, din Timişoara." Îmi aduc şi acum aminte cum mergeam la Poştă să ridic coletele pe care mi le trimitea un prieten din Germania. Nu rezistam niciodată până acasă. Trebuia să-l desfac acolo, cu toată gaşca după mine. Dacă primeam ultima casetă alergam într-un suflu acasă, unde o ascultam de atâtea ori încât de multe ori, până seara o ştiam toţi pe dinafară".
Tunsoarea Depeche, cu părul retezat de la nivelul urechilor, vestimantaţia care încerca să o imite cât mai fidel pe cea a membrilor trupei, nelispsitul trandafir roşu, unul dintre simbolurile Depeche Mode, blugii şi hainele de piele, bocancii cu plăcuţă metalică în vârf, cunoscuţi în rândul depeşarilor drept "gogoşari", toate făceau parte din arsenalul acestora. În Bucureşti, mulţi depeşari se întâlneau în clubul "Power" (prima depeşotecă din Bucureşti) unde ajunsese să vină chiar şi 300 de depeşari pe seară.
Ce-a mai rămas astăzi din depeşarii anilor 90? Mulţi sunt oameni la sacou şi cravată. Angajaţi în diferite sectoare de activitate, iar cei care au păstrat legătura se mai întâlnesc din când în când la o bere unde deapănă amintiri.
Au renunţat la "gogoşari", la freza nonconformistă şi la inscripţiile de pe haine. N-au renunţat la pasiunea pentru muzică şi mulţi spun şi acum că Depeche Mode a rămas în ciuda trecerii timpului formaţia lor preferată. "Acum sunt analist marketing la o firmă din Timişoara. Trebuie să mă îmbrac tot timpul la costum, am renunţat la hainele din adolescenţă, dar ascult în continuare aceeaşi muzică. Bineînţeles că impactul nu mai este la fel de mare. Atunci era imediat după Revoluţie, era ceva nou, astăzi plaja este foarte întinsă şi variată, totuşi Depeche rămâne trupa mea preferată", ne mai spune Dan.
Totuşi, la vremea aceea, începutul anilor 90 depeşarii mai aveau o trăsătură distinctivă. Conflictul "pe viaţă şi pe moarte" cu rockerii.
Chiar dacă pentru unii sociologi ciocnirea culturală dintre generaţii a înlocuit clasa socială ca formă primară de conflict în industrialismul modern, clasa a rămas un factor important în modelarea conţinutului diferitelor culturi ale tinerilor şi chiar în cadrul aceleiaşi "culturi muzicale". De exemplu, în România anilor 90 rockerii se împărţeau în trei categorii: verzii, albaştrii şi negrii. Puţini mai ştiu astăzi de această distincţie care era facută în virtutea apartenenţei la un anumit statut social. Verzii erau cei mai săraci, purtau bocanci de armată, pantaloni din material tare, asemănător celui din care erau confecţionate hainele militare. Albaştrii erau ceva mai bogaţi, şi denumirea vine de la blugii albaştri, iar negrii erau cei mai bogaţi. Cei care aveau bani să-şi cumpere geci de piele, comandau şi aduceau tricouri originale din afară, bineînţeles tot negre, blugi negri sau pantaloni de piele.
Fumează, beau, nu le pasă prea mult de ceea ce se întâmplă în jurul lor, şi adoptă o astfel de atitudine doar pentru că este ''cool''. Pretind că nu sunt ca ceilalţi, însă nu au nimic special. Îmbrăcămintea uneori ponosită şi accesoriile ''must-have'': lanţuri, brăţări din piele, curele cu ţinte. Gecile şi pantalonii de piele nu prea mai fac parte din garderoba lor, însa blugii, bocancii şi evident pletele în vânt încă sunt acolo. Rockerii bătrâni spun că aceştia nu mai sunt rockeri, că ei nu ascultau de modă ci de idealuri mai înalte. "Dorinţa de libertate, pasiunea pentru muzică, acum am impresia că tinerii ăştia nu vor decât să impresioneze, nu ştiu câţi din ei ştiu ceea ce reprezintă rockul adevărat", spune Radu, care se autointitulează drept un rocker "cu vechime".
"Dacă ne strângem noi, oameni la 40 de ani, cu familii, copii, muncă, tot suntem mai rockeri decât cei de astăzi. Rockul este o stare de spirit, nu înseamnă să bei vodka până dimineaţa şi să zdrăngăni la chitară. Şi noi făceam asta, dar o făceam firesc, venea de undeva din interior, astăzi pentru mulţi este doar ceva cool.", ne spune un alt roker din generaţia 90, care nu a renunţat până acum la plete, motocicletă şi tot arsenalul care-i hrăneşte pasiunea pentru un stil muzical, transformat într-un stil de viaţă.
Punkerii: Hai să batem un metalist!
Subcultura punk, asociată muzicii, se caracterizează prin rebeliune juvenilă, haine specifice, o varietate de ideologii anti-autoritariene şi prin atitudine DIY ("do it yourself"). A fost de asemenea o subcultură care a respins cu dispreţ idealismul politic şi prosteala flower-power californiană a mitului hippie", potrivit criticului Robert Christgau, de la New York Times Book Review. În România fenomenul a început să ia amploare tot în prima parte a anilor 90.
Punkerii erau în conflict deschis cu rockerii "metalişti" şi erau cunoscuţi drept cele mai violente găşti dintre cele care se formau în jurul unor curente muzicale. Tatuaje, frizuri halucinante, zeci de culori şi kilograme de fier: lanţuri, curele, cercei, piercing-uri. Sunt foarte mulţi cei care spun că în România nu a existat şi nici nu există mişcare punk adevărată, însă şi astăzi mai vedem pe stradă astfel de băieţi şi fete, acestea din urmă uneori mutilate din dorinta de a se adapta unui stil de viaţă pe care nu se ştie cât de mult îl înţeleg.
Haine viu colorate, imprimeuri florale sau exotice, pantaloni şi jeanşi evazaţi. "Întoarcerea la natură", la rădăcini şi opoziţie faţă de tot ceea ce reprezintă dezvoltare tehnică. O modă care a luat amploare în SUA la începutul anilor 60, dar care a avut reminescenţe şi prin România. Astăzi, hainele sunt din nou la modă: rochii lungi înflorate, haine franjurate, vestimentaţie din materiale diverse, de la piele întoarsă la jeanşi, ochelari de soare mari, cămăşi cu broderii florale şi culori puternice. Stilul este unul simplist, natural, care exprimă nonconformismul şi libertatea. În România comunistă din '69- '70 curentul nu a avut puterea să nască găşti în adevăratul sens al cuvântului însa ceva din parfumul Flower Power a fost şi se menţine şi astăzi, este de ajuns să arunci o privire pe strada.
Cu ce vine însă nou generaţia actuală? Ei bine, nu cu foarte multe schimbări. Dacă depeşarii şi-au dat obştescul sfârşit prin '94 - '95, rockerii încă mai există. Nemulţumiti uneori de cei care le calcă pe urme, rămân unele dintre puţinele găşti care îşi păstrează în linii mari caracteristicile pe care le au încă din "anii gloriei lor". Punkerii încă mai bat străzile în căutarea de rockeri cu care să încingă o bătaie, dar esenţa tare a mişcării lipseşte, iar după cum spun unii cârcotaşi nici nu a existat vreodată în România. Ceva din mişcarea hippy pare să se fi reactivat o dată cu munca din ce în ce mai stresantă şi pătrunderea corporaţiilor şi globalizării din ce în ce mai adânc în viaţa noastră. Natura este din nou căutată, dar aproape nimeni nu este dispus să renunţe la duş, apă caldă, laptop sau telefon mobil, chiar dacă visează să stea cât mai departe de vacarmul oraşului.
Emo-kids
"Se îmbracă exclusiv în negru, refuză orice urmă de drăgălăşenie, sunt teribilişti şi le place să-şi picteze unghiile în negru" - aşa ar descrie una dintre sutele de definiţii din The Urban Dictionary noţiunea de Emo Kid. Minim trei piercinguri, breton de 5-10 centimetri, întins pe o parte a feţei sau peste unul sau chiar amândoi ochii, drept, negru, ochii conturaţi şi tot felul de haine care mai de care mai ciudate. Blugi strâmţi, tricouri strâmte, curele cu ţinte cu catarame, tenişi de pânză, ochelari cu ramă neagră groasă.
Unii dintre ei au mâinile brăzdate de urmele încercărilor de a-şi încheia socotelile cu viaţa chiar dacă la vârsta pe care o au doar puţini au o idee clară despre viaţă şi despre ce înseamnă ea. Fire Inside, Fall Out Boy, Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic! at the disco, Taking back Sunday sunt printre trupele lor preferate, ascultătorii acestui gen de muzică au devenit 'emo-kids', felul în care se îmbracă a devenit 'emo-style', felul în care se machiază 'emo make-up'. Stilul muzical din care derivă aceste noi găşti a plecat din hardcore punk pentru a ajunge crapcore junk.
Totuşi, "copiii emo" au aceleaşi nevoi de a fi acceptaţi şi înţeleşi, de a li se respecta spaţiul personal şi dorinţele, la fel ca toţi ceilalţi copii. Fiecare generaţie a avut forma ei de rebeliune, de protest, de a atrage atenţia. Este suficient să ne gândim la "flower power", la generaţia punk, cu tatuaje şi piercinguri pe faţă.
"Copiii şi adolescenţii au nevoie să se identifice cu un model şi să facă parte din ceva. Părinţii cu limitele şi slăbiciunile lor poate că nu sunt modelul ideal şi nici nu sunt experţi în a crea un sentiment al apartenenţei", spune psihologul Amalia Lungu, precizând că, dacă ar fi în locul părinţilor ai căror copii fac parte dintr-o asemenea gaşcă, nu ar fi nici prea severă şi nici prea îngrijorată, iar cheia unei bune relaţionări o reprezintă comunicarea şi încrederea.
În muzică, termenul de minimalist a fost introdus înca din anii 70 de către compozitorii Michael Nyman şi Tom Johnson, însa techno-ul minimalist, un subgen al muzicii techno este cel din care se inspiră noile găşti de puştani. Minimal e un subgen de muzică electronică, un house mai simplist, iar minimaliştii adoptă o combinaţie între stilul metrosexual şi un stil detaşat, care nu se aseamănă cu mulţimea. Dacă emo-kids sunt retraşi, foarte sensibili şi emotivi, în schimb minimaliştii sunt exact opusul acestora, deşi vestimentaţia lor seamănă destul de mult.
"Lucrez cu adolescenţi şi îi apreciez. Nu mă deranjează vestimentaţia, felul în care îşi aranjează părul, accesoriile sau muzica pe care o ascultă. Mă deranjeaza însă faptul că uneori se exagerează. Mulţi dintre aceşti copii îşi pun zece cercei în ureche doar să atragă atenţia asupra lor. Au nevoie de afecţiune. Dacă la începutul anilor 90 moda rockerilor şi a depeşarilor era dictată de nevoia de libertate, de sentimentul că s-a depăşit Cortina de Fier şi că aceasta nu mai apasă greu asupra umerilor adolescenţilor de atunci, astăzi găştile se formează pentru că de multe ori, copiii se simt foarte departe de parinţii lor", ne spune Mihaela N., profesoară de psihologie la un liceu din Argeş.
Tu până unde te identifici cu muzica pe care o asculţi?
